Cat mi-i dor, mi-i dor acum. Cat mi-i dor de tine tata...

19 spre 20 Iulie ai anului 2007 - ziua in care inima lui a incetat sa mai bata, ziua care devenise apoi cea mai strasnica si cea mai neagra din vietile noastre; Mamica, eu si surioarele mele am ramas orfane. Tot mai traim in asteptare, uneori am senzatia ca viata s-a oprit in loc si-si va continua rostul cand el va reveni. Ne-a parasit tot asa cum a si trait de altfel: ca un fulger, ca un soare care dimineata apare, dar nici nu apuci sa te incalzesti la razele lui ca tot la fel de repede si dispare. Asa a plecat si macar nici nu apucase sa ne spuna in cuvinte cat de tare ne iubeste, foarte subit la doar 55 de ani. Iubea viata prea mult, isi iubea ca un parinte fratii si surorile, iubea oamenii si stia sa-i respecte si sa-i accepte asa cum erau ei, chiar daca de multe ori fusese tradat. Iubea pe toti intr-un mod putin mai naiv, necoditionat fara ca sa ceara vreo data ceva in schimb, decat sa nu ne pierdem demnitatea si sa nu uitam ce este omenia. Stiu cum e sa te sufoci, cum e sa te inneci neputincioasa in lacrimi, cum e sa te intrebi mereu:"DE CE ANUME EL?" Cum e atunci cind in inima ti se stringe atita si atita dor de DINSUL dar cum sa il demonstrezi nu stii, cum e sa urli pur si simplu, iesind la capatul gradinii parintesti, sa-l chemi, sa-i simti mirosul caci hainele lui aveau mireasma griului pirguit in lan, a merelor coapte, a mazarii dulci, a finului proaspat cosit, a nucilor verzi, a porumbului copt. Cum e sa te trezesti noaptea si sa-l vezi in coltul camerei, sa te rogi in fiecare zi ca el sa-ti vina macar in vis, si daca se intimpla sa-l visezi, traiesti cu acest vis ziulica intreaga pastrandu-i chipul bland si plin de intelepciune. "Aproape patru ani mazarea si nucile se coc fara dinsul, zmeura sta neculeasa, capsunile sunt acre si grul nu vrea sa se pirguiasca. Toti il mai asteapta... In ograda parintesca inca se mai simte prezenta lui si de cite ori revin acolo am senzatia ca acus va intra pe poarta: cu zimbetul senin dar ingindurat si impovarat de grijile unui sat intreg de oameni. Scaunelul lui preferat asa si continua sa stea la gura cuptiorasului de vara de parca in fiecare seara el se aseaza inca pe el asa cum obisnuia so faca - cu capul plecat in palme, plimbindu-si degetele prin parul inspicat prea devreme si scotind cite un oftat greu ori de cite ori nu gasea iesire dintr-o situatie mai putin usoara. Dar spre dimineata pleaca asemenea unui fugar ca nu cumva sa se faca vazut. Roua proaspat cazuta din iarba se face ca nici nu-l observa si ramine tot atat de cristalina pana se face ziua dea binelea. El iese ca de obicei prin portita din spatele gradinii si tot luind-o pe dea dreptul urca agale dealul. Intr-un sfarsit ajuns la lanul de griu trece cu mina prin el asa cum numai el putea so faca sa vada cam cat i-a mai ramas pana sa-l dea jos. Ajuns in livada mai fura cite o aguta de prin copacii de dud. Apo se intoarce din mers, mai priveste odata lung, lung spre satul in care s-a nascut, a copilarit, si-a intemeiat o familie, a iubit, si-a petrecut unicul fecior inca de prunc si parintii in ultimul lor drum, a plans la nunta fiicei mai mari, a ras de bucurie cand se pregatea de nunta mijlocia da asa si nu a mai ajuns so scoata mireasa din casa nici pe ea si nici pe mezina... Incet, incet se face tot mai mic si se topeste in zare ca tare multe mai are de facut." ( din jurnalul dedicat parintelui meu...) Intr-o buna zi intelegi: nu mai poate dura la nesfarsit, cei de iti sunt in preajma nu poarta nici o vina de durerea ce ti s-a intimplat si mai ales copii. Ei totusi au dreptul la o copilarie fericita nu inundata de lacrimile parintilor. Asa ca te iei in mini te ridici de guler, te aduni de pe jos bucata cu bucata si mergi inainte: de dragul copiilor, a sotului, surorilor, fratilor, prietenilor si celui care e plecat, dar... sper si stiu ca ne vegheaza de acolo de sus oriunde nu ne-am afla...