Eu nu mai vreau...

Eu nu mai vreau să plece încă cineva...fiindcă: Eu nu mai vreau să sufăr, să simt ca înnebunesc, că nu pot respira, că mă împung ace pe tot corpul, că mă sufoc de la durerea care-mi apasă pieptul, ca nodul din gât devine tot mai mare... Eu nu mai vreau să învăţ : să trăiesc fără înca "cineva", care mi-a croit cîndva rostul vieţii , să respir cu pieptul ca şi cum ar fi plin când el de fapt are un deşert imens, să vorbesc la trecut despre cineva, să nu mai tresar la imaginea chipului său bland, care imi stăruie încă în memorie, ori de cîte ori îmi aduc aminte de ziua in care s-a nascut fiica mea... Eu nu mai vreau ca familia mea să sufere, căci numai cei de au trecut deja prin focul unei asemenea pierderi ştiu cum e...însăşi amintirea acelor momente mă fac iaraşi să caut întrebări...răspunsuri...vinovaţi... însă aşa ceva pur şi simplu nu există sau nu cred eu că există. Eu nu mai vreau să mă simt vinovată pentru tot ce s-a intimplat. Eu numai vreau să mă gîndesc la asta. Eu nu mai vreau să stau nopţile cu ochii în pod prin întuneric şi să mă întreb: cine urmează? Eu nu mai vreau să tresar la sunetele de telefon prea matinale, de frică ca nu cumva... Eu nu mai vreau să înţeleg că nu există o soluţie, un raspuns, o promisiune că nu se va mai întimpla... Dar eu vreau să pot să trec peste toate, să pot să cred ca Dumnezeu nu va mai lua astfel de decizii, să înţeleagă şi EL că noi nu putem rămîne aşa pur şi simplu ai nimănui, toţi oamenii au nevoie să fie ai cuiva şi să aibă pe cineva, numai aşa ei mai au pentru ce-şi continua rostul si menirea pe acest pamint...