profil...semnat... MARA

profil...semnat... MARA

vineri, 11 martie 2011

Oameni

Va multumesc ca ati trecut prin viata mea... Asa e predestinat ca fiecare dintre noi sa intilnim anumiti oameni, care prin ceva anume sa ne ramina in memorie pentru tot restul vietii. Unii facind ceva deosebit si apoi abia ajungi sa intelegi asta , dar tirziu, tirziu de tot... Şi îţi dai seama ca nici macar nu ai apucat sa-i multumesti cu un suras. Altii demonstrindu-ti prin anumite actiuni si fapte ca cei pe care i-ai întilnit pînă la ei, nu erau simpli trecători ci chiar meniţi sa te învete ceva bun în devenirea ta ca OM... Mama: de ce anume ea si nu alta? Am fost si sint o norocoasa sa ma nasca anume ea, cea care se dedica intru totul noua, care tresarea la fiecare febra, tusa si infinitele mele perepetii pe negindite. Tot despre EA as putea scrie la infinit, deoarce intreaga sa viata s-a gindit numai la binele nostru si inima ei nu a incetat sa bata in numele dragostei ce ne-o poarta , chiar daca demult nu mai bate in ritmul in care ar trebui sa bata inima unui om sanatos. Si stiu ca am sa regret amarnic mai apoi, pentru unele cuvinte nelalocul lor, dar tot nu pot domestici fiara din mine uneori... Tata: E plecat si tot continuu sa-l astept, si sa-l respect si orice nu as face mai intii ma gindesc , i-ar place asta sau nu. Ar fi multumit de unele fapte ale mele sau ar pleca rusinat capul... Bunica : tot Mama ii spun, am crescut cu ea inca din pruncie si cele mai frumoase momente si calde amintiri tot de ea sint legate, tot cu ea ma duceam pe ospete la Baba Dochita, care descînta si ma tot stropea cu aghiazma sa-mi iasa dedeochiul. Adeseori imi staruie prin amintiri cascioara, desprinsa parca din romanele lui Druta, era atat de mica, dar incapatoare si luminoasa, incapea un soare intreg pe prispa ei alba, mirosea a busuioc si buruiene de leac, multimea de iconite cu sfinti, ce aveau feţele sterse de vreme , iar ochii lor parca de sticla imi scoteau pe loc "deochiurile" si ma astimparam pentru vreo saptamina-doua. Ca apoi iar sa fac vreo nebunie si mai gogonata decat cea precedenta, de exemplu fotoliul din copac cladit doar din ramuri , care nu stiu cum da s-a defectat intr-o buna zi , iar eu am aterizat drept la poalele copaculi si inca si cu o julitura de toata frumusetea m-am ales. Si sa vezi atunci bataie. Strampi noi nouti albi, care tare se mai potriveau la facut podisuri prin glod si mîl imediat dupa o ploaie calda de vara. Iarna lipeam limba de sanie si răzătoare sa vad si eu cum e, intelegeam abia atunci cind imblam vreo luna inca cu limba plina de rani. Ţirţurii mincati cu mare placere, in speranta unei amigdalite ca sa mai chiulesc vreo trei zile macar de la scoala . Si multe alte năzbîtii imi mai treceau mie prin minte, dar descintecul babei Dochita isi facea efectul miraculos odata cu varguta buncii si ma puneam pe facut curatenie si scris de poezii pentru ziarul Tribuna. Asa, doar pe un timp doar ca sa nu zica lumea ca nu-s fata de gospodari . Mătuşa Dochiţa e plecată şi ea de mult timp in ceruri, probabil umbla si acolo cu o desaga si tot cauta buruiene tamaduitoare si se uita in jos cine-i mai ingrijeste casuta, cine-i ma da vetrele cu var, cine-i mai "tokneşte" gardul pravalit de vreo vacuta mai obraznica, intoarsa seara din hirtop de la pascut. Apoi a urmat scoala, unde am avut dascali care si azi imi mai soptesc cum sa rezolv o teorema, dar deja mai incalcita si mai cu mai multe necunoscute. Olga Fiodorvna, care ne-a demonstrat ca un mar poate fi impartit in 18 bucati mici dar saţioase, deoarce din ele se satura o clasa intreaga de colegi si se bucura o inima mare de invatator adevarat caruia ii reusea, prin mici taine , de care noi nici nu intuiam atunci, sa educe in noi omenia. Lilia Petrovna , care a crezut în mine şi care m-a încurajat în multe momente, demonstra o putere de voinţă enormă dar nu ştiu de ce in drama vieţii proprii a cedat, a refuzat să mai lupte şi a decis să plece, tot în ceruri doar că un pic mai înainte decît îi fusese hărăzit de soartă... Un loc aparte în acest scenariu îl are prietena mea, Tatiana. Pe ea o cunosc încă de cînd am venit eu pe lume şi probabil că astfel de preietenii nici măcar nu mai exista, preietenii de o viaţă de om... Ne înţelegeam dintr-o jumatate de cuvînt şi dintr-o singură privire. De fapt şi acum ne mai înţelegem, doar că suntem mai departe una de alta, cu familii, cu probleme, cu rutina care aidoma unui păiengeniş ne mistuie amintirile şi ne destramă planurile de viitor... Despre Ea am să scriu o postare aparte , dar ceva mai tîrziu... Prima mea sefa, o rusoaica care prin anumite actiuni ale ei , m-a facut sa-mi dau cuvintul , ca nicodata pentru ati atinge un scop nu trebuie sa calci peste oameni si sa-ţi descalti pantofii plini de noroi inainte de a intra in sufletul cuiva... A doua mea sefa, binevoitoare si fara pic de vanitate, mi-a oferit libertate deplina, poate prea multa, un pic de exigenţa ar fi educat un profesionist poate mai bun in persoana mea si poate ca nici nu as fi plecat. DAR DE LA EA AM INVATAT SA RAMIN OM IN ORICE IMPREJURIME... Acum insa am poate multe de invatat de la multi alti oameni noi din viata mea, dar nu vreau de la ei sa invat nimic, sunt artificiali, si uneori am senzaţia ca as sterge cu radiera cu mare usurinta acesta etapa a vietii mele fara pic de regret, doar ca nu stiu despre cine voi vrea sa scriu atunci si sa le multumesc ca au trecut prin viata mea...

Un comentariu:

  1. frumos,iarasi plin de sentimente si adevar ...si cit adevar...eh baba Dochita si eu o mai tin minte,spre deosebire de tine la mine tinea mai mult descintecul adica cumintenia:))

    RăspundețiȘtergere