trei puncte...

Astazi voi decide: merita sa mai traiesti draga blog sau esti si tu sortit pieirii de rand cu alte ganduri ale mele... Stiu ca urmeaza o perioada in care voi avea timp berechet sa scriu, sa reflectez, sa inshir vise implinite si neimplinte inca , criticilor voastre... Viata mea se schimba olekuta brusc, incepand cu 01 aprilie, intervin schimbari pozitive, ce sa mai zic in afara de asta, cand in cap am o mie si una de cuvinte si tot atitea semne de punctuatie. Da de semne de intrebare si trei puncte nici nu mai zic. Eu tare mai obisnuiesc sa pun trei puncte, recunosc, dar asta nu ar insemna ca sint un om nehotarat ci doar ca eu vreau sa continuie, totul , absolut totul ce este frumoas : tineretea, dragostea, indragostirea, copilaria, laptele mamei, prieteniile adevarate, odihna primavara si vara in padure, momentele frumoase, senzatia de fluturi in stomac, prima data in clasa I, primul cuvant, si ar mai fi foarte multe . Nici pana seara nu termin cu siguranta. Va zic doar: am auzit nu prea de bine in aceste zile, anume, despre boala unor rude, despre indifenta unor oameni, despre imposibiliatatea de a mai schimba ceva si de asta cred ca clipa totusi merita de trait asa ca si cand alta nu ar mai urma...

Naturalete

OARE CE NU SPUNE SI NU SCRIE OMUL DIN FERBINTEALA.... Iaka si eu ieri am spus-o. Da oare ce o fi gindind cei de citeau despre mine: "Si noi care-o credeam cu sapte ani de-acasa, eh ce rushine, eh ce murdar. Cum poate oare sa zica asa ceva, daramite sa scrie." Eh, dragii mei educati si binecrescuti, recunoasteti ca macar odata da ati injurat, macar odata da ati vrut sa trageti cuiva un pumn, ca de asta sintem oameni sa mai gresim sa ne exprimam si sa simtim: cand pasiune, cand aversiune, cand tandrete si uneori furie. Eu sint acum in devenire, trec cursuri de "fetita super educata" , fara sentimente si vorbe piparate, tipa comportament tipic european, las-ca am vazut ce fac si "educatii" uneori ... Dar cu sufletul ce fac? Cu el cum ramine? Da-o naibii de scremeala prefacuta, de ce nu am fi noi inshine cu fata neteda si nu ascunsa dupa zeci de masti obosite si cimentate cu zimbete super artificiale, de ce nu am vorbi doar in limba materna si nu ne-am stalci limba cu diferite cuvinte imprumutate si memorizate pentru a ne infatisa ca persoane super erudite, de ce nu ne-am lauda cu tara noastra, cu viile si podgoriile, cu codrii si izvoarele, cu pinea si cuptoarele, cu griul si cu macii care se astern frumos in prag de primavara , si cu oamenii care macar ca vorbesc "asa ca la tara", cum ne eticheteaza unii "super glam", dar au suflete mari si casa mare incapatoare la fel ca si pe vremuri, masa plina de bucate din cele mai alese si fara aditivi, macar ca ei nu au carduri pe la superermarket-uri si Mall-uri. De ce nu ne-am opri sa ne mai plingem ca provenim din Moldova, oriunde nu am merge , de ce nu am ridica fruntea sus cu mindrie si am rosti: "Eu vin din Moldova, o tarisoara mica si primitoare cu natura ca in basme si cu oameni deosebiti ? De ce oare statisticele nu numai ca arata dar si demonstreaza ca aparentele inshala? Eu cred ca nu am sa rezist mult sa fiu alta, vreau in lumea mea, acolo unde eu traiam cu adevarat, acolo unde totul era simplu si fara super proceduri oficiale de scriere, comportament, vorbire si exprimare...

Final de nerozie

Oare cine o zidit pe acest pămint asa soiuri de oameni? Oare cat o sa ma tin eu in mîini să nu-i trag o chelfaneală? Oare de ce nu m-o făcut mama baiat, ca amu imi era mult mai usor, invitatie dupa colt, doua picioare in nas si gata s-a facut. Ai pus toate punctele pe "i" si pojaluista poti trai macar vreo doua zile linistit. Oare de ce asa "suci" sint tolerate si primite in societate? Hai ca simt ca explodez... Nu de alta da am alte planuri pentru simbata si duminica decat sa imblu asa explodata.... Asa ca am scris oleaka si ca si cum m-am racorit. Da, daca sincer apu imi vine sa zic , sa urlu mai precis toate prostiile care le-am invatat eu de la 5 ani si pina acuma... Lasa stie lumea ca rabdarea omului are limita. P.S OF CE MINCARIME DE PUMNI AM....

Provincialii - Oameni ( cover Aurelian Andreescu)

Pentru postarea despre oameni...

Oameni

Va multumesc ca ati trecut prin viata mea... Asa e predestinat ca fiecare dintre noi sa intilnim anumiti oameni, care prin ceva anume sa ne ramina in memorie pentru tot restul vietii. Unii facind ceva deosebit si apoi abia ajungi sa intelegi asta , dar tirziu, tirziu de tot... Şi îţi dai seama ca nici macar nu ai apucat sa-i multumesti cu un suras. Altii demonstrindu-ti prin anumite actiuni si fapte ca cei pe care i-ai întilnit pînă la ei, nu erau simpli trecători ci chiar meniţi sa te învete ceva bun în devenirea ta ca OM... Mama: de ce anume ea si nu alta? Am fost si sint o norocoasa sa ma nasca anume ea, cea care se dedica intru totul noua, care tresarea la fiecare febra, tusa si infinitele mele perepetii pe negindite. Tot despre EA as putea scrie la infinit, deoarce intreaga sa viata s-a gindit numai la binele nostru si inima ei nu a incetat sa bata in numele dragostei ce ne-o poarta , chiar daca demult nu mai bate in ritmul in care ar trebui sa bata inima unui om sanatos. Si stiu ca am sa regret amarnic mai apoi, pentru unele cuvinte nelalocul lor, dar tot nu pot domestici fiara din mine uneori... Tata: E plecat si tot continuu sa-l astept, si sa-l respect si orice nu as face mai intii ma gindesc , i-ar place asta sau nu. Ar fi multumit de unele fapte ale mele sau ar pleca rusinat capul... Bunica : tot Mama ii spun, am crescut cu ea inca din pruncie si cele mai frumoase momente si calde amintiri tot de ea sint legate, tot cu ea ma duceam pe ospete la Baba Dochita, care descînta si ma tot stropea cu aghiazma sa-mi iasa dedeochiul. Adeseori imi staruie prin amintiri cascioara, desprinsa parca din romanele lui Druta, era atat de mica, dar incapatoare si luminoasa, incapea un soare intreg pe prispa ei alba, mirosea a busuioc si buruiene de leac, multimea de iconite cu sfinti, ce aveau feţele sterse de vreme , iar ochii lor parca de sticla imi scoteau pe loc "deochiurile" si ma astimparam pentru vreo saptamina-doua. Ca apoi iar sa fac vreo nebunie si mai gogonata decat cea precedenta, de exemplu fotoliul din copac cladit doar din ramuri , care nu stiu cum da s-a defectat intr-o buna zi , iar eu am aterizat drept la poalele copaculi si inca si cu o julitura de toata frumusetea m-am ales. Si sa vezi atunci bataie. Strampi noi nouti albi, care tare se mai potriveau la facut podisuri prin glod si mîl imediat dupa o ploaie calda de vara. Iarna lipeam limba de sanie si răzătoare sa vad si eu cum e, intelegeam abia atunci cind imblam vreo luna inca cu limba plina de rani. Ţirţurii mincati cu mare placere, in speranta unei amigdalite ca sa mai chiulesc vreo trei zile macar de la scoala . Si multe alte năzbîtii imi mai treceau mie prin minte, dar descintecul babei Dochita isi facea efectul miraculos odata cu varguta buncii si ma puneam pe facut curatenie si scris de poezii pentru ziarul Tribuna. Asa, doar pe un timp doar ca sa nu zica lumea ca nu-s fata de gospodari . Mătuşa Dochiţa e plecată şi ea de mult timp in ceruri, probabil umbla si acolo cu o desaga si tot cauta buruiene tamaduitoare si se uita in jos cine-i mai ingrijeste casuta, cine-i ma da vetrele cu var, cine-i mai "tokneşte" gardul pravalit de vreo vacuta mai obraznica, intoarsa seara din hirtop de la pascut. Apoi a urmat scoala, unde am avut dascali care si azi imi mai soptesc cum sa rezolv o teorema, dar deja mai incalcita si mai cu mai multe necunoscute. Olga Fiodorvna, care ne-a demonstrat ca un mar poate fi impartit in 18 bucati mici dar saţioase, deoarce din ele se satura o clasa intreaga de colegi si se bucura o inima mare de invatator adevarat caruia ii reusea, prin mici taine , de care noi nici nu intuiam atunci, sa educe in noi omenia. Lilia Petrovna , care a crezut în mine şi care m-a încurajat în multe momente, demonstra o putere de voinţă enormă dar nu ştiu de ce in drama vieţii proprii a cedat, a refuzat să mai lupte şi a decis să plece, tot în ceruri doar că un pic mai înainte decît îi fusese hărăzit de soartă... Un loc aparte în acest scenariu îl are prietena mea, Tatiana. Pe ea o cunosc încă de cînd am venit eu pe lume şi probabil că astfel de preietenii nici măcar nu mai exista, preietenii de o viaţă de om... Ne înţelegeam dintr-o jumatate de cuvînt şi dintr-o singură privire. De fapt şi acum ne mai înţelegem, doar că suntem mai departe una de alta, cu familii, cu probleme, cu rutina care aidoma unui păiengeniş ne mistuie amintirile şi ne destramă planurile de viitor... Despre Ea am să scriu o postare aparte , dar ceva mai tîrziu... Prima mea sefa, o rusoaica care prin anumite actiuni ale ei , m-a facut sa-mi dau cuvintul , ca nicodata pentru ati atinge un scop nu trebuie sa calci peste oameni si sa-ţi descalti pantofii plini de noroi inainte de a intra in sufletul cuiva... A doua mea sefa, binevoitoare si fara pic de vanitate, mi-a oferit libertate deplina, poate prea multa, un pic de exigenţa ar fi educat un profesionist poate mai bun in persoana mea si poate ca nici nu as fi plecat. DAR DE LA EA AM INVATAT SA RAMIN OM IN ORICE IMPREJURIME... Acum insa am poate multe de invatat de la multi alti oameni noi din viata mea, dar nu vreau de la ei sa invat nimic, sunt artificiali, si uneori am senzaţia ca as sterge cu radiera cu mare usurinta acesta etapa a vietii mele fara pic de regret, doar ca nu stiu despre cine voi vrea sa scriu atunci si sa le multumesc ca au trecut prin viata mea...

ZBOR FRANT

In zori toate mamicile vor primi flori, insa nu si tu... La matineele dedicate mamelor in aceasta saptamina, multe dintre noi si-au retinut undeva in coltul ochiului stingher o lacrima scapata de emotii, insa nu si tu...ai tai ochi de mult nu mai plang. In dimineata care se apropie multe fetite se vor cuibari in asternutul mamelor sa le soptesca la ureche " te iubesc mamico"... insa nu si fetita ta, patul tau a ramas rece si strain. Multe dintre femei se vor trezi scaldate de mireasma cafelei, a florilor de primavara daruite de iubiti, de cutiute frumos impachetate cu un dar ascuns in ele... insa nu si tu, e prea grea piatra ce-ti apasa pieptul firav ca sa mai doresti astfel de alinturi. Tu ai plecat anume in ziua in care femeilor le sint dedicate atitea si atitea poezii frumoase, insa ai ramas tot atat de tinara, inalta si cu plete blonde lungi...iar ochii tai de un albastru azuriu astazi nu mai zimbesc nimanui. Am copilarit impreuna, am mers in aceiasi clasa zece ani, am impartit aceiasi bucatica de pine, am avut aceleasi vise pe care le aveau fetitele de atunci: sa crestem mari, sa fim iubite, sa iubim, sa aducem mamelor noastre prunci si sa-i iubim.... insa visele tale s-au destramat acum citiva ani. Asa a vrut destinul ca sa te fure in ajunul acestei sarbatori ... Si tu ai plecat... parca nici nu ai fost vreodata, Doina, Doina cintec dulce... Odihneste-te in pace acolo unde esti si dai puteri fetitei tale sa poata trece prin toate incercarile vietii... Acum nu te mai visez atat de des si iti multumesc pentru asta...

frinturi de ginduri sau in asteptarea primaverii...

In asteptare de nu stiu ce sau poate de ceva mai bun. Stiu ca ceva trebuie sa se intimple, sa se schimbe ca prea cenusiu a devenit totul in jur, macar de ar ninge. Ar fi alb, dar de unde? Ca nici iarna nu vrea sa se retina la noi. Avem niste feţe acre si disperate . Prin rutiere obisnuiesc sa examinez ochii celor care stau asezati dar nu stiu de ce toti isi pleaca privirile in jos, or sa tem sa nu cedeze cuiva locul ori sunt tristi si satui de toate... Am impresia ca toti numara zilele pina la 1 martie. Totusi, cat de minunata este traditia de Martisor. Atunci cind simti ca gata te sufoci cu totul,ca-i inca un pic si se rupe ata, ca nu se mai termina depresia apare si un pic de rosu cu alb in viata ta. Parca prinzi aripi, vrei sa rastorni munti, vrei sa zici cuiva ce nu i-ai zis nicodata, vrei sa imbraci cea mai sexy bluzita, vrei sa mirosi a lacramioara, vrei sa te plimbi prin parc cu nasturii descheiati si sa zimbesti asa pur si simplu chiar daca risti sa pari un pic neghioaba. Vreau anul acesta sa darui multe martisoare si sa primesc si eu citeva dar din toata inima, odata cu ele sa vina si ceia ce mi-ar schimba existenta si convingerile. Si mai vreau sa miros o zambiluta, tare imi mai provoaca amintiri frumoase aceste flori de primavara, nu ma pling pe soarta, le am destule. Acum insa pelicula s-a rupt, ori s-a blocat si totul e asa de sur incat nu stiu ce sa fac sa prinda culoare. De fapt am si facut primul pas: simbata am fost la yard sale, si am vazut atitea si atitea frumuseti, eu le spun "balsamuri pentru suflete disperate". Si vreau tareeeeeeeeee sa le multumesc Victoriei Cucereanu, Lorinei si Eugeniei Gangura pentru munca si sufletul depuse in crearea acestor frumuseti, care de la o luni tot imi dau culoare zilelor si ma fac sa fiu unica. Nu am crezut niciodata ca un simplu accesoriu poate sa-ti schimbe dispozitia pentru o zi intreaga. Va multumesc fetelor! Sa fi-ti mereu in stare sa creati ceva nou si neobisnuit ca sa-i bucurati pe cei din preajma voastra. Si sa existe in vietile voastra intotdeauna acele persoane care sa va inspire. Al doilea pas: Mi-am sters profilul de pe odnoklasniki!!! Gata cu timpul pierdut inzadar. Vreau sa fac altceva decat faceam, altfel sa-mi petrec serile, alaturi de familia mea auzindu-i nu numai cu urechile dar si cu sufletul. Vreau sa merg la concerte, la teatru, oriunde dar sa uit de totul. Vreau sa stau cu prietena mea pina in zori sa vorbim despre toate, despre toti si sa ne ridem ca doua nebune pina sa avem dureri in burta. Vreau sa scap de starea penibila care ma urmareste de citeva zile. Dar stiu ca in viata esti nevoit sa treci prin situatii cand trebuie sa poti spune nu. Am zis si eu NU, dar de ce ma simt asa aiurea atunci? De ce nu intelg cei care ma fac sa spun "nu" ca nu trebuie sa pui oamenii in fata unor astfel de alegeri? Si ori de cite ori in viata suntem impusi sa zicem nu, de fapt nu zicem nu persoanei ci unei situatii concrete care deloc nu se inscrie in mintea ta, ei dar despre asta alta data, cand am sa reusesc sa rezolv aceasta teorema cu mii de necunoscute. Al treilea pas: Nu mai reactionez atat de nenormal la colega care ma face ori de cite ori ma vede sa ma simt oribil, nu-mi mai vine s-o flocai, s-o trimit. Am incercat s-o inteleg: e disperata si inraita pe soarta. Nu zimbeste decat fortat, nu iradiaza de fericire decat in ziua de salariu, nu are prieteni decat colegi care nu o suporta, nu e iubita , cine poate iubi un robot? Dar eu deja ma simt bine acolo unde sunt si-mi plac oameniii care ma inconjoara multi dintre ei sunt deja in lista celor pe care as vrea sa-i mai intilnesc nu o data in viata mea, unii in lista care ma respecta, unii in lista care se uita de undeva de sus-sus la mine, unii inca nu pot intelege cine da fapt sint eu, unii numai la vederea mea se schimba la fata( sper ca-i doar unul sau doi, doar nu poti sa placi tuturora). Asa ca eu incerc sa-mi indeplinesc perfect munca iar restul le iau ca pe "pobocinie efecti,inclusiv si colega vesnic nemultumita". Al patrulea pas: SECRET!!! TAINA!!! SUSPANS!!! Si despre asta cat si depre multe alte evenimente am sa scriu mai tirziu...

Cat mi-i dor, mi-i dor acum. Cat mi-i dor de tine tata...

19 spre 20 Iulie ai anului 2007 - ziua in care inima lui a incetat sa mai bata, ziua care devenise apoi cea mai strasnica si cea mai neagra din vietile noastre; Mamica, eu si surioarele mele am ramas orfane. Tot mai traim in asteptare, uneori am senzatia ca viata s-a oprit in loc si-si va continua rostul cand el va reveni. Ne-a parasit tot asa cum a si trait de altfel: ca un fulger, ca un soare care dimineata apare, dar nici nu apuci sa te incalzesti la razele lui ca tot la fel de repede si dispare. Asa a plecat si macar nici nu apucase sa ne spuna in cuvinte cat de tare ne iubeste, foarte subit la doar 55 de ani. Iubea viata prea mult, isi iubea ca un parinte fratii si surorile, iubea oamenii si stia sa-i respecte si sa-i accepte asa cum erau ei, chiar daca de multe ori fusese tradat. Iubea pe toti intr-un mod putin mai naiv, necoditionat fara ca sa ceara vreo data ceva in schimb, decat sa nu ne pierdem demnitatea si sa nu uitam ce este omenia. Stiu cum e sa te sufoci, cum e sa te inneci neputincioasa in lacrimi, cum e sa te intrebi mereu:"DE CE ANUME EL?" Cum e atunci cind in inima ti se stringe atita si atita dor de DINSUL dar cum sa il demonstrezi nu stii, cum e sa urli pur si simplu, iesind la capatul gradinii parintesti, sa-l chemi, sa-i simti mirosul caci hainele lui aveau mireasma griului pirguit in lan, a merelor coapte, a mazarii dulci, a finului proaspat cosit, a nucilor verzi, a porumbului copt. Cum e sa te trezesti noaptea si sa-l vezi in coltul camerei, sa te rogi in fiecare zi ca el sa-ti vina macar in vis, si daca se intimpla sa-l visezi, traiesti cu acest vis ziulica intreaga pastrandu-i chipul bland si plin de intelepciune. "Aproape patru ani mazarea si nucile se coc fara dinsul, zmeura sta neculeasa, capsunile sunt acre si grul nu vrea sa se pirguiasca. Toti il mai asteapta... In ograda parintesca inca se mai simte prezenta lui si de cite ori revin acolo am senzatia ca acus va intra pe poarta: cu zimbetul senin dar ingindurat si impovarat de grijile unui sat intreg de oameni. Scaunelul lui preferat asa si continua sa stea la gura cuptiorasului de vara de parca in fiecare seara el se aseaza inca pe el asa cum obisnuia so faca - cu capul plecat in palme, plimbindu-si degetele prin parul inspicat prea devreme si scotind cite un oftat greu ori de cite ori nu gasea iesire dintr-o situatie mai putin usoara. Dar spre dimineata pleaca asemenea unui fugar ca nu cumva sa se faca vazut. Roua proaspat cazuta din iarba se face ca nici nu-l observa si ramine tot atat de cristalina pana se face ziua dea binelea. El iese ca de obicei prin portita din spatele gradinii si tot luind-o pe dea dreptul urca agale dealul. Intr-un sfarsit ajuns la lanul de griu trece cu mina prin el asa cum numai el putea so faca sa vada cam cat i-a mai ramas pana sa-l dea jos. Ajuns in livada mai fura cite o aguta de prin copacii de dud. Apo se intoarce din mers, mai priveste odata lung, lung spre satul in care s-a nascut, a copilarit, si-a intemeiat o familie, a iubit, si-a petrecut unicul fecior inca de prunc si parintii in ultimul lor drum, a plans la nunta fiicei mai mari, a ras de bucurie cand se pregatea de nunta mijlocia da asa si nu a mai ajuns so scoata mireasa din casa nici pe ea si nici pe mezina... Incet, incet se face tot mai mic si se topeste in zare ca tare multe mai are de facut." ( din jurnalul dedicat parintelui meu...) Intr-o buna zi intelegi: nu mai poate dura la nesfarsit, cei de iti sunt in preajma nu poarta nici o vina de durerea ce ti s-a intimplat si mai ales copii. Ei totusi au dreptul la o copilarie fericita nu inundata de lacrimile parintilor. Asa ca te iei in mini te ridici de guler, te aduni de pe jos bucata cu bucata si mergi inainte: de dragul copiilor, a sotului, surorilor, fratilor, prietenilor si celui care e plecat, dar... sper si stiu ca ne vegheaza de acolo de sus oriunde nu ne-am afla...

Eu nu mai vreau...

Eu nu mai vreau să plece încă cineva...fiindcă: Eu nu mai vreau să sufăr, să simt ca înnebunesc, că nu pot respira, că mă împung ace pe tot corpul, că mă sufoc de la durerea care-mi apasă pieptul, ca nodul din gât devine tot mai mare... Eu nu mai vreau să învăţ : să trăiesc fără înca "cineva", care mi-a croit cîndva rostul vieţii , să respir cu pieptul ca şi cum ar fi plin când el de fapt are un deşert imens, să vorbesc la trecut despre cineva, să nu mai tresar la imaginea chipului său bland, care imi stăruie încă în memorie, ori de cîte ori îmi aduc aminte de ziua in care s-a nascut fiica mea... Eu nu mai vreau ca familia mea să sufere, căci numai cei de au trecut deja prin focul unei asemenea pierderi ştiu cum e...însăşi amintirea acelor momente mă fac iaraşi să caut întrebări...răspunsuri...vinovaţi... însă aşa ceva pur şi simplu nu există sau nu cred eu că există. Eu nu mai vreau să mă simt vinovată pentru tot ce s-a intimplat. Eu numai vreau să mă gîndesc la asta. Eu nu mai vreau să stau nopţile cu ochii în pod prin întuneric şi să mă întreb: cine urmează? Eu nu mai vreau să tresar la sunetele de telefon prea matinale, de frică ca nu cumva... Eu nu mai vreau să înţeleg că nu există o soluţie, un raspuns, o promisiune că nu se va mai întimpla... Dar eu vreau să pot să trec peste toate, să pot să cred ca Dumnezeu nu va mai lua astfel de decizii, să înţeleagă şi EL că noi nu putem rămîne aşa pur şi simplu ai nimănui, toţi oamenii au nevoie să fie ai cuiva şi să aibă pe cineva, numai aşa ei mai au pentru ce-şi continua rostul si menirea pe acest pamint...

Mi-e frig de frigul lui...

Mi-e frig de frigul celui ce-o sa plece
si nu va mai veni-napoi, în veci,
si haina din cuier devine rece
si mânecile la camasi mi-s reci.

Mi-e frig de frigul omului pe care,
Îndata ce în glorie s-a frânt,
Familia l-a dus la-nmormântare
si l-a lasat acolo, în pamânt.

Mi-e frig de frigul lui, acum, ca ploua
si-n cimitir e apa cu prisos,
În timp ce viata ne e data noua,
El zace în sicriu acolo, jos.
Mi-e frig de frigul noptilor de iarna,
Când respirând prin viscole, postum,
Nametii vor începe sa se-astearna
si el, sarmanul, se preface-n scrum.

Mi-e frig de frigul turturilor care
Vor atârna plângând de crucea sa,
Când lacrimile noastre funerare,
În cinic scazamânt, se vor usca.

Mi-e frig de frigul cerului pe unde
Îsi joaca rolul ultim si-i e greu,
Ca îl priveste însusi Dumnezeu,
si dintr-odata, prin schimbari
profunde,
Mi-e frig de frigul lui.
Mi-e frig de frigul meu.

Adrian Paunescu